Despre Grigore Kiazim, cel mai renumit rapsod popular din Dobrogea se pot spune multe. Iar dacă îi întrebi pe localnicii din Măcin, localitatea natală a marelui maestru, vor fi numai lucruri bune. Anul acesta, cu ocazia Festivalului “In Memoriam Grigore Kiazim”, am stat de vorbă cu domnul Daniel Gândac, directorul Casei de Cultură din Măcin, dar şi cu domnul Nicolae Topoleanu, primarul localităţii. Căci am vrut să aflăm cum a decurs cariera artistică a maestrului Kiazim, cum şi-a petrecut anii tinereţii şi cum a reuşit să aducă Măcinul pe harta artistică şi culturală a ţării.

Daniel Gândac, director Casa de Cultură Măcin

Reporter: Grigore Kiazim s-a născut în anul 1913 în localitatea Măcin din judeţul Tulcea. La vârsta de 18 ani a plecat la Bucureşti, având un singur ţel – consacrarea. A cântat şase ani cu Orchestra Iancu Constantinescu, apoi cu renumitul lăutar Costică Dură. Cum au fost aceşti primi ani de activitate ai tânărului artist?

Daniel Gândac, director Casa de Cultură Măcin: Primii ani i-a dedicat localităţii natale care l-a consacrat, apoi la vârsta de 24 de ani susţine examenul pentru activitatea sa în Orchestra Radiodifuziunii Române şi obţine calificativul maxim. Atunci, preşedintele juriului era maestrul Theodor Rogalski.

R: A colaborat preţ de mai bine de cinci decenii cu Radiodifuziunea şi Televiziunea Română. Cum au decurs aceşti ani pentru Grigore Kiazim?

D.G.:  Aceşti ani au fost extrem de încărcaţi, colaborarea constând atât în înregistrări, în filmări concerte în ţară şi nu cred că a existat oraş din ţara noastră în care să nu fi susţinut măcar un concert. Totodată, turnee în străinătate, în ţări precum China, Vietnam, Japonia şi altele. Prin acestea se caracterizează această activitate de 50 de ani. Este o mare performanţă!

R: În activitatea sa, Grigore Kiazim a cântat sub bagheta unor renumiţi dirijori şi aş vrea să ne amintiţi o parte dintre aceştia.

D.G.: Întâi de toate, Paraschiv Oprea, un mare dirijor, alături şi de solişti şi artişti valoroşi ai ţării noastre, precum Marcel Budală, Irina Loghin, dar şi alţi artişti de seamă ai folclorului românesc.

R: Cum a reuşit Kiazim să se impună cu mandolina în muzica populară?

D.G.: Mandolina, până la Kiazim, era un instrument oarecum obscur pentru ţara noastră, fiind un instrument de origine orientală, la fel ca şi celelalte două instrumente care l-au propulsat şi l-au consacrat: banjo şi cobza. În ceea ce priveşte cobza, pot să spun că maestrul Kiazim este primul interpret care a adus un instrument de acompaniament la rangul unui instrument solistic. Aşa cum maestrul Iordache a făcut din ţambal un instrument solistic, aşa maestrul Kiazim a făcut din cobză un instrument solistic, ea fiind, de fapt, un instrument de acompaniament. Revenind, pot spune că manolina a fost dragostea maestrului Kiazim, fapt pentru care i-a acordat cea mai mare atenţie, dânsul ştiind totodată şi chitară, şi banjo, dar fiecare instrument avea particularităţile sale în melodiile pe care le interpreta. Maestrul Kiazim a avut un repertoriu bogat, din repertoriul românesc, dar şi din cel turcesc. Creaţii precum „Mergând spre Uskudar”, o piesă care se cântă şi acum în Turcia. De asemenea, „Sârba Îndrăcită”, o altă piesă consacrată. Per total, în activitatea sa artistică, maestrul Kiazim a lansat peste 40 de discuri.

R: Maestrul Kiazim avea un program foarte strict în privinţa repetiţiilor şi nu numai.

D.G.: Da, aşa ştiu şi eu din spusele domnului Bayar Kiazim. Şi îmi permit să amintesc că dânsul a fost directorul Casei de Cultură din 1986 până în 2002. Domnul Bayar Kiazim a şi inaugurat, a dezvoltat şi promovat Festivalul “In memorial Grigore Kiazim”, prima ediţie fiind o manifestare locală, apoi a avut un caracter de festival-concurs naţional, pentru ca în ultimele cinci ediţii, să aibă o culoare internaţională.

R: Cum era văzut Grigore Kiazim în Măcin, aici în localitatea sa natală?

D.G.: Vă pot răspunde la această întrebare din punctul meu de vedere. Eram destul de mic pe vremea aceea, dar îmi amintesc că nu exista chef la mine în familie sau petrecere, eveniment care să nu fie însoţit de unul din discurile lui Grigore Kiazim. Acele viniluri clasice pe care se regăseau 4 piese, câte două pe o faţă. Apoi, din spusele bătrânilor, dânsul venea aici în Măcin ori de câte ori avea vreun concert în apropiere; la Galaţi, Tulcea, Constanţa. Seara, „trăgea” acasă, în locul natal şi petreceau până în zori.

R: Ştim că s-a stins din viaţă într-o zi din luna iunie, în 1989. Vă amintiţi acea zi?

D.G.: Aşa este. Şi-mi amintesc că mama mi-a dat această veste. A fost o veste teribilă pentru toţi localnicii din Măcin. Astfel, în prezent, îi cinstim numele prin acest festival – „In memoriam Grigore Kiazim”.

Nicolae Topoleanu, primar Măcin

Reporter: Ce a însemnat Grigore Kiazim, omul şi artistul, pentru oraşul Măcin?

Nicolae Topoleanu: Grigore Kiazim, pentru oraşul Măcin, a fost, este şi va fi o stea care străluceşte şi ne menţine acolo sus, unde Măcinul îşi are un loc aparte în cultura muzicii populare. Grigore Kiazim, cel mai mare rapsod dobrogean, pentru noi a fost un pion pe care l-au mutat şi alţii, ca să zic aşa, pe tabla de şah. Şi aici pot să-i amintesc pe membrii familiei, care au continuat tradiţia pe care au moştenit-o de la Grigore Kiazim şi au continuat astfel cântecul cobzei, atât pe scena Casei de Cultură „Grigore Kiazim”, cât şi pe scenele mari ale României.

R: Ştim că era foarte ataşat de locurile sale natale. Ori de câte ori avea ocazia, revenea aici, la Măcin. Cum era el văzut de localnici?

N.T.: Din poveştile bătrânilor, vă pot spune că a fost bine primit tot timpul şi a fost comparat cu marii rapsozi ai ţării. Un om de care măcinenii sunt mândri. Tot timpul auzeai: “I-auzi, cum cântă Lambru la acordeon, aşa cântă Grigore al nostru la cobză!”

R: Care este piesa dvs. de suflet din repertoriul maestrului Grigore Kiazim?

N.T.: Aş spune „Sârba de la Măcin”, negreşit! Şi „Hora de la Clejani”. Dar „Sârba de la Măcin” o dansăm cu drag de fiecare dată… şi cu picioarele, şi cu sufletul. Şi aşa cum „arborele genealogic Kiazim” a mers pe muzică, noi măcinenii vrem să ducem dansul mai departe. Sper ca toţi localnicii să îşi înveţe „Sârba de la Măcin”, pentru a duce tradiţia mai departe.

R: Şi o ultimă întrebare. De ce ar trebui constănţenii să viziteze Măcinul?

N.T.: Măcinul este un orăşel de provincie, aşezat între Dunăre şi Munţii Măcinului, într-un cadru pitoresc, este un orăşel cochet care a meritat să fie cântat de către Grigore Kiazim, un oraş cu multe bogăţii naturale. O plimbare pe Dunăre este recomandată, o excursie în Munţii Măcinului, o degustare la Crama Dobrogeană şi, de ce nu, o vizită la Primărie. Sunt numeroase posibilităţi pe care le au la dispoziţie cei care ajung aici.